Iosif Ton despre dogma: Nu există mântuire decât prin Biserică

IosifCa unul ce am fost preot ortodox, vă îndemn să citiţi acest articol. E uimitor! În urma lecturării sigur nu ve-ţi mai fugi la preoţi pentru dezlegare şi iertare. Ve-ţi înţelege ceea ce poate nu aţi inţeles până acum.
Cu drag, Daniel-Cristian.

Fragment din cartea Credinţă Adevarată, editura Cartea Crestină, Oradea, autor Iosif Ton, Cap. 8. Mântuirea în Biserica Ortodoxă, pag.37-40.

Dogma zice că „Nu există mântuire decât prin Biserică”.

Are oare această dogmă o bază în Biblie? Teologii ortodocşi îşi bazează crezul acesta pe trei texte din
Evanghelii. Primul este în Evanghelia după Matei 16:19, unde Domnul nostru Isus Cristos îi spune lui Petru:
“Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri”. Al doilea este în Evanghelia după Matei 18:15-20, un text care se referă la rezolvarea de către Biserică a certurilor dintre fraţi, la care vom reveni să-l analizăm mai îndeaproape. Al treilea este în Evanghelia după Ioan 20:22-23, unde Isus Se arată apostolilor după înviere: „După aceste vorbe, a suflat peste ei şi le-a zis: ‘Luaţi Duh Sfânt! Celor ce le veţi ierta păcatele vor fi iertate şi celor ce le veţi ţinea vor fi ţinute’”. Teza Bisericii Ortodoxe este că cele spuse de Domnul Isus apostolilor s-au transmis apoi şi episcopilor şi preoţilor, care alcătuiesc aparatul Bisericii; şi atunci, spune teza ortodoxă, este evident că i se dă Bisericii autoritatea de a ierta oamenilor păcatele şi de a le deschide acestora cerul, iar Biserica realizează acest lucru prin preoţii ei.

Să vedem dacă aceasta este interpretarea corectă a acestor texte din Biblie. Un principiu fundamental de
interpretare a textelor din Sfânta Scriptură este că niciodată un text nu trebuie luat singur. Fiecare text trebuie interpretat în lumina tuturor celorlalte părţi din Sfânta Scriptură. Să vedem deci ce ne spun alte texte din Biblie, care aruncă o lumină asupra acestor texte prin care Domnul Isus le dă autoritate apostolilor Lui să ierte păcatele.

Primul text explicativ este cel din Evanghelia după Matei 18:15-20. Aici Domnul Isus îi explică lui Petru cum trebuie să fie rezolvate de către Biserică conflictele dintre fraţi:
„Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai
câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş.
Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer. Vă mai spun iarăşi, că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri. Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor”.

Să interpretăm exact ce spune Domnul Isus în acest text. Biserica este chemată să judece între doi membri ai ei care sunt în conflict. După ce Biserica decide care este vinovatul, ea trebuie să-i poruncească acestuia să repare ceea ce a stricat. Dacă acel membru al Bisericii nu ascultă de această dispoziţie a Bisericii, Biserica îl exclude din sânul ei şi prin aceasta “îl leagă”. Autoritatea pe care o dă Domnul nostru Bisericii este într-adevăr mare:
ceea ce leagă Biserica aici rămâne legat în ceruri. Dar vă rog să observaţi că această instrucţiune nu se referă la mântuirea celor din afară, ci se referă la felul de viaţă al celor deja mântuiţi, al celor ce deja au devenit membri ai Bisericii. Observaţia aceasta este de importanţă vitală.

Faptul că aşa trebuie interpretată această autoritate dată de Domnul Isus Bisericii se vede din modul în care a aplicat-o însuşi apostolul Pavel. Lui i s-a ivit un caz grav în biserica din Corint, pe care el a întemeiat-o. S-a aflat că un membru al bisericii trăieşte în adulter cu soţia tatălui său (evident o nouă căsătorie a tatălui său).

Apostolul Pavel aude acest lucru când este departe într-un alt oraş. Şi el scrie bisericii instrucţiuni ca să-l dea afară din biserică pe omul acesta. Această excludere va avea consecinţe pe plan spiritual, spune apostolul Pavel: când omul este exclus din biserică, el este „dat pe mâna lui Satan”, care îi va nimici trupul, dar totuşi spiritul acestui om va fi mântuit “în ziua Domnului Isus” (Întâia epistolă a lui Pavel către Corinteni 5:1-5). Omul care a fost astfel exclus din biserică şi-a dat seama că a păcătuit şi s-a pocăit de păcatul lui. În consecinţă, în a doua epistolă scrisă bisericii din Corint, apostolul Pavel le dă instrucţiuni să-l reprimească pe acest om în mijlocul lor: „…ca să nu-l lăsăm pe Satan să aibă un câştig de la noi; căci noi nu suntem în necunoştinţă de planurile lui”
(A doua epistolă a lui Pavel către Corinteni 2:11). Apostolul, în mod evident, îi dă bisericii adunate în plenul ei dreptul de excludere sau de legare: “În Numele Domnului Isus, voi şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă, prin puterea Domnului nostru Isus, am hotărât ca un astfel de om să fie dat pe mâna lui Satan” (Întâia epistolă a lui Pavel către Corinteni 5:4-5); şi tot astfel, apostolul Pavel îi dă bisericii adunate în plen autoritatea de a-l ierta pe acest om după ce s-a pocăit: „Dar pe cine iertaţi voi, îl iert şi eu. În adevăr, ce am iertat eu – dacă am iertat ceva

– am iertat pentru voi, în faţa lui Cristos” (A doua epistolă a lui Pavel către Corinteni 2:10).
Vedem deci că şi în Evanghelia după Matei 18, în învăţătura Domnului Isus, şi în întâia şi în a doua epistolă a lui Pavel către Corinteni, în practica apostolului Pavel, legarea şi apoi iertarea de păcate este o problemă de disciplină bisericească, şi se referă la autoritatea Bisericii de a veghea ca membrii ei să ducă o viaţă morală curată. Din păcate, Biserica Ortodoxă nu exercită o asemenea funcţie, ci şi-a asumat o altă funcţie, şi anume aceea de a distribui har mântuitor oricui i-l cere. Această autoritate nu i-a fost dată Bisericii. Această autoritate o menţine direct Domnul Isus. Şi Domnul Isus ne este prezentat în Noul Testament cum se apropie de fiecare individ, bate la uşa inimii lui, şi-i oferă mântuirea. Şi fiecare individ trebuie să-I răspundă direct Domnului Isus şi să-L primească pe Isus în viaţa lui. Primindu-L pe Isus, omul primeşte mântuirea. Şi o primeşte de la Isus, nu de la Biserică. Este adevărat însă că atunci când un individ Îl primeşte pe Domnul Isus în viaţa lui, Domnul Isus
îl încorporează pe acel om în Biserica Sa. Omul mântuit de Isus trebuie să facă parte din Biserica lui Isus, deoarece Biserica este Trupul Domnului Isus.

Mai trebuie explicat aici ceva deosebit de important, ceva ce merge la inima subiectului pe care-l discutăm aici şi la esenţa vieţii spirituale creştine: problema preotului şi a preoţiei. Ce este un preot? Ca să înţelegem esenţa preoţiei, trebuie să ne întoarcem înapoi la problema accesului omului la Dumnezeu. Am arătat cum toate religiile intuiesc faptul că accesul la Dumnezeu îi este barat omului. În foarte multe religii, accesul la Dumnezeu este rezervat unor persoane consacrate special pentru acest rol: preoţii. Aşa este cazul şi în Vechiul Testament, în religia pe care Dumnezeu i-a dat-o poporului Israel prin Moise, prin revelaţie specială.

În această religie numai preotul putea aduce jertfa lui Dumnezeu. Omul laic trebuia să-i aducă preotului
animalul de jertfă şi să-i spună preotului cu ce scop vrea să-I ofere lui Dumnezeu acea jertfă; iar preotul era cel ce prezenta jertfa lui Dumnezeu. Altarul pentru jertfă era plasat chiar în faţa Templului propriu-zis. În Templu nu puteau să intre decât preoţii, şi chiar şi aceştia erau aleşi special pentru a intra în prima sală a Templului, pentru slujba de tămâiere. Templul era însă împărţit în două săli, printr-o perdea masivă şi groasă. Dincolo de perdea, în ultima sală a Templului era „Sfânta Sfintelor”, adică sanctuarul cel mai sacru, în care era simbolizată prezenţa lui Dumnezeu Însuşi. În acel sanctuar avea dreptul să intre numai marele preot, o dată pe an, după ce făcea ritualuri speciale de curăţire.

Prin toate acestea se simboliza – li se indica oamenilor – că accesul la Dumnezeu nu este simplu, şi că nu le este deschis tuturor oamenilor. Numai preoţii puteau avea acces, până la un punct, şi numai marele preot avea acces până la Dumnezeu. Putem deci să spunem că preot este un om care are acces la Dumnezeu.
Să vedem acum ce se întâmplă în Noul Testament. Când Domnul nostru Isus Cristos a murit pe cruce pentru
păcatele noastre (care erau zidul sau perdeaua de despărţire între noi şi Dumnezeu), citim în Evanghelie că „Perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două de sus până jos” (Evanghelia după Marcu 15:38; Evanghelia după Matei 27:51; Evanghelia după Luca 23:45). Era normal ca atunci când păcatele omenirii erau ispăşite pe cruce, perdeaua care simboliza în Templu aceste păcate să fie ruptă. Dar ce simboliza această rupere? Aşa cum perdeaua simboliza blocarea accesului nostru la Dumnezeu, ruperea perdelei simbolizează deschiderea drumului nostru la Dumnezeu. Acest fapt ne este explicat clar în Epistola către evrei: „Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare liberă în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său, şi fiindcă avem un Mare Preot [Isus] pus peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău şi cu trupul spălat cu o apă curată” (Epistola către evrei 10:19-22).

Pe crucea de la Calvar, trupul Domnului nostru a fost încărcat de păcatele noastre şi a fost frânt pentru noi. Prin frângerea aceasta, păcatele noastre au fost ispăşite, şi intrarea noastră sau accesul nostru la Dumnezeu a fost deschis. Pentru noi toţi. Adică pentru toţi cei ce-L primesc pe Isus Cristos ca să le fie Mântuitor şi Domn personal. Şi toţi aceştia, adunaţi laolaltă, alcătuiesc Trupul lui Cristos, care este Biserica.

Dar, fiindcă toţi credincioşii creştini care s-au unit cu Isus au acces la Dumnezeu, au intrare liberă la Dumnezeu – fapt care era o prerogativă a preotului – înseamnă că acum toţi sunt preoţi! Şi într-adevăr în Noul Testament ni se spune explicit şi fără echivoc că toţi creştinii sunt preoţi. Iată câteva texte revelatoare. Apostolul Petru le scrie unor credincioşi din Asia Mică şi iată ce le spune: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare” (Întâia epistolă sobornicească a lui Petru 2:9-10). Şi iată ce se spune în Apocalipsa despre toţi aceia care au fost mântuiţi prin sângele Domnului Isus: „A făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său” (Apocalipsa lui Ioan 1:6). Tot în această carte se spune mai pe larg ce a realizat Domnul nostru Isus Cristos:
„Ai fost junghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice popor şi de orice naţiune. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împăraţi pe pământ” (Apocalipsa lui Ioan 5:9-10).

Este semnificativ să vedem că nicăieri în Noul Testament nu se spune că Biserica creştină ar avea preoţi.
Biserica creştină din Noul Testament are episcopi (cuvântul înseamnă „supraveghetori”), prezbiteri cuvântul înseamnă „bătrâni”), păstori şi diaconi. Biserica nu are preoţi, deoarece ea este alcătuită din preoţi: toţi membrii Bisericii au acces direct la Dumnezeu prin Domnul Isus, şi deci toţi sunt preoţi.
Ajunşi la acest punct trebuie să semnalăm o anomalie în Biblia tipărită la Bucureşti de Biserica Ortodoxă în anul 1968. În cartea Faptele apostolilor, cap. 20, v. 17-38 ni se povesteşte cum apostolul Pavel se pregătea de o călătorie la Ierusalim, şi pentru aceasta a convocat o întâlnire la Milet cu prezbiterii bisericii din Efes. În traducerea ortodoxă însă, în Faptele 20:17 citim că apostolul Pavel i-a chemat acolo pe preoţii bisericii din Efes.

L-am întrebat pe un înalt prelat al Bisericii Ortodoxe de la Bucureşti de ce şi-au luat libertatea de a schimba textul Sfintei Scripturi. Iată ce mi-a răspuns:
„Este adevărat că la data la care s-a scris cartea Faptele apostolilor slujitorii Bisericii se numeau prezbiteri. Dar mai târziu Biserica a găsit de bine că ei trebuie să fie numiţi preoţi: şi deci, chiar dacă la data aceea ei nu se numeau preoţi, pe baza deciziei de mai târziu a Bisericii, noi îi numim preoţi”.

Aici se vede şi mai clar cum tradiţia este pusă deasupra Sfintei Scripturi: pe baza unei decizii omeneşti, cuprinsă azi în tradiţie, se schimbă însuşi textul Sfintei Scripturi.
Schimbarea însă nu este numai de formă. Căci dacă Biserica are preoţi, deci oameni care singuri au acces la Dumnezeu, înseamnă că ceilalţi credincioşi nu au acces la Dumnezeu. Ei au nevoie de mijlocirea preotului ca să ajungă la Dumnezeu. Şi prin aceasta, clerului ortodox i se dă monopol asupra accesului la Dumnezeu şi, implicit, monopol asupra vieţii spirituale a poporului.

Când, prin această tradiţie, s-a creat o clasă specială de preoţi în Biserica creştină, s-au creat automat o serie de probleme. Una dintre ele este aceea că individul nu mai este încurajat să aibă o viaţă spirituală personală. El nu mai trebuie să citească pentru sine Sfânta Scriptură şi alte cărţi de viaţă spirituală. El trebuie doar să se ducă la preot şi să-şi mărturisească păcatele. Preotul ştie restul şi preotul face restul. Faptul că individul nu mai este încurajat să aibă o relaţie personală cu Dumnezeu şi să se dezvolte astfel spiritual are consecinţe catastrofale pentru viaţa naţiunii. Poporul este ţinut în întuneric şi niciodată nu este stimulat la viaţă spirituală.

O altă consecinţă este aceea că, din moment ce preoţii administrează harul mântuitor, tentaţia comercializării acestui har este inevitabilă. Astfel s-a ajuns ca Biserica să aştepte ca individul să plătească pentru harul iertării.

Culmea acestei comercializări a harului (care prin esenţa lui este gratuit!) a fost lansarea indulgenţelor care trebuiau cumpărate pentru iertarea păcatelor. Scandalul indulgenţelor a fost faptul imediat care l-a determinat pe Martin Luther să înceapă acţiunea de reformare a Bisericii.

O altă consecinţă este aceea că, dacă preotul poate să dea iertare pentru păcate, atunci individul poate duce o viaţă confortabilă în toate păcatele: singurul lucru de care trebuie să aibă grijă este să se ducă periodic la preot, să-şi mărturisească aceste păcate şi să dea un dar Bisericii. Biserica, prin preotul ei, are putere şi are grijă să-l absolve de toate păcatele. Situaţia aceasta nu încurajează o viaţă curată, o viaţă sfântă. Lucrul acesta a fost sesizat de Biserică şi de aceea dogma mântuirii prin Biserică şi de către Biserică nu a fost difuzată oamenilor de rând, nu le-a fost predicată şi explicată. Ea este ţinută mai mult ca învăţătură pentru preoţi şi pentru aceia dintre indivizi care, dintr-un motiv sau altul, vor să aprofundeze dogmele Bisericii. Pentru ca oamenii să fie stimulaţi să trăiască o viaţă decentă, pentru oamenii de rând se predică o altă învăţătură referitor la calea mântuirii şi anume că omul este mântuit de păcatele sale prin fapte bune.

Daniel Cristian Florea

Preluat de pe rodiagnusdei.wordpress.com